A Physicist Experiments With Cultural Studies [Romanian]

Experimentele a unui fizician cu studii culturale

Alan D. Sokal
Departamentul de fizică
Universitatea din New York

4 Washington Place
New York, NY 10003 USA
Internet: SOKAL@NYU.EDU
Telefon: (212) 998-7729
Fax: (212) 995-4016

Existența de ideea că faptele şi evidența de idee că totul se reduce la interese subiective şi perspective – a doua numai văzută numai în campaniile politice americane – e manifestarea cea mai proeminentă şi nocivă de antiintelectualism în timpul nostru.

– Laudan Larry, știinţă şi relativismul (1990)

De câţiva ani am fost tulburat de un declin aparent în standardele de rigoare intelectuală în incinta anumitor științe umanitare academice americane. Dar eu sunt doar un fizician: dacă voi fi în imposibilitate de a mă face cap sau coada de jouissance şi differance a  acestor, probabil asta va reflecta doar propria mea inadecvare.

Deci, pentru a testa standardele de vigoare intelectuală, am decis să încerc un experiment modest (deşi, desigur, necontrolat): Ar publica oare un jurnal nord-american binecunoscut de studii culturale – ale căror colectiv editorial include așa lumini a științei, cum ar fi Fredric Jameson şi Andrew Ross – un articol îmbelşugat cu prostii, dacă (a) acesta sună bine și (b) dacă acesta flatează preconceputele ideologice a editorilor?

Răspunsul, din păcate, este – da. Cititorii interesaţi pot găsi articolul meu“Transgressing the Boundaries: Toward a Transformative Hermeneutics of Quantum Gravity,''  în ediția de primavara / vara 1996 a jurnalului Social Text. El apare într-un număr special al revistei dedicate “războaielor științifice''.

Ce se întâmplă pe aici? Oare editorii nu au dat seama că articolul meu a fost scris ca o parodie?

În primul paragraf am bătut joc de “ dogma impusă de hegemonie lungă a post-Renașterii asupra mintalității intelectuale vestice”:

există o lume exterioară, ale cărei proprietăţile sunt independente de orice ființă umană şi în obște de umanitate în întregime. Aceste proprietăţi sunt codate în “ legile eterne''  fizice, şi că fiinţele umane  pot obţine  legi încrezătoare, chiar dacă imperfecte şi tentative, și cunoaşterea acestor de către tăiş cu ''obiectivul“ procedurilor şi critici epistemologice prescrise prin (aşa-numită) metoda ştiinţifică. 

Există oare acum o dogmă în studii culturale că nu există nici o lume exterioară? Sau că există o lume exterioară, dar ştiinţa nu obţine cunoştinţele despre ea?

În al doilea paragraf eu declar, fără cea mai mică dovadă sau argument, că “ "realitate" fizică [momentul ce sperie citatul] … stă la baza construirii sociale şi lingvistice''. Nu realitatea noastră fizică theoriesofică ne minte, dar realitatea însăşi. Destul de corect: oricine ce crede ca legile fizicii sunt doar convenţii sociale este invitat să încearcă să încalcă aceste convenţii din ferestrele apartamentului meu. (Eu locuiesc la etajul douăzeci şi unu).

De-a lungul articolului, eu folosesc concepte ştiinţifice şi matematice în moduri în care careva oameni de știință sau matematicieni, eventual, ar putea să nu ieie în serios. De exemplu, am sugerat că ''sfera morfogenetică“ – o idee bizară a Epocii Noi, apărută din cauza lui Rupert Sheldrake – constituie o teorie de ultimă oră a gravitaţiei cuantice. Această conexiune este o invenţie pură; Sheldrake chiar nu face nici o astfel de reclamaţie. Eu afirm că speculaţiile psihanalitice lui Lacan au fost confirmate de lucrările recente în teoria câmpului cuantic. Chiar şi cititorii nesavanți ar putea întreb dar ce în teoria a cerururilor a câmpului cuantic are de a face cu psihanaliza; cu siguranţă articolul meu dă argument nemotivat pentru a susţine o astfel de legătură. 

Mai târziu, în articol eu propun ca axiomă de egalitate în teoria matematică oarecum teoria similară cu concepte omonimice din politica feministă. În realitate, toate axiome de egalitate spun că sunt două seturi identice dacă şi numai dacă au aceleaşi elemente. Chiar şi cititorii fără pregătire matematică ar putea să suspecte să susţină că axioma de egalitate reflectă setul de teorii cu “originile liberale din secolul al XIX-lea''.

În concluzie, am scris intenţionat articol, astfel încât orice fizician competent sau matematician (fizician sau matematician licenţiat sau masterat) ar da seama că este doar o batjocură. Evident, că editorii de Social Text au simţit c[ e confortabil publicarea unui articol în fizica cuantică, fără a deranja pe nimeni ca să se consulte cu cineva în cunoştinţă a acestui subiect. 

Imbecilitatea fundamentală a articolului meu se află, totuşi, nu în solecismsele sale numeroase, dar în dubiul tezei sale centrale si a ''raţionamentului“ prezentat ca să o susţină. Practic, eu spun că gravitaţia cuantică – teoria încă speculativă de spaţiu şi timp, pe scară de o milionime de miliardime de miliardime de miliardime dintr-un centimetru – a avut implicări politice profunde (care, desigur, sunt “progresive''). În sprijinul acestei afirmaţii improbabile, am procedat după cum urmează: În primul rând, eu citez unele declaraţii controversate filosofice ale lui Heisenberg şi Bohr, şi afirm (fără argument) că fizica cuantică este profund consonantă cu ''epistemologia postmodernă“. Apoi, am asamblat o parodie – lui Derrida şi relativitatea generală, Lacan şi topologie, Irigaray şi gravitaţia cuantică – toate unite împreună de retorica vagă despre ''nelinearitatea“, ''flux“ şi “interconexiune''. În cele din urmă, eu atac (din nou, fără argument) afirmaţia că “ştiinţa  postmodernă'' a abolit conceptul de realitate obiectivă. Nicăieri în toate acestea nu există ceva care seamănă cu o succesiune logică de gândire; puteți găsi doar citate de autori, jocuri de cuvinte, analogii încordate şi aserţiuni goale.

În pasajele sale de încheiere, articolul meu devine deosebit de nemaipomenit. Având în realitate scopul de eliminare ca o constrângere în domeniul ştiinţei, eu prelungesc să sugerez (și iarăși, fără careva argumente) că ştiinţa, în scopul de a fi “ liberală' 'trebuie să fie subordonată de strategii politice. Am terminat articolul prin observația că “o știintă liberală” nu poate fi completă fără o revizuire profundă a canonurilor de matematică. Noi putem vedea indicii de ”matematică emancipatoare”,eu sugerez, “în logica multidimensională” şi neliniară a  teoriei sistemelor discrete, dar această abordare este încă puternic marcată de originile sale în criză de relatii de producție capitalismului tîrziu''. Am adăugat că, teoria catastrofei, cu accent dialectic pe netezime / discontinuitate şi metamorfoza / desfăşurare va  juca, fără îndoială, un rol important în viitor în matematică. Dar mult de lucru teoretic rămâne de făcut înainte ca această abordare va putea deveni un instrument concret de practică politică progresistă''. Este de înţeles că editorii jurnalului Social Text nu au putut să evalueze critic aspectele tehnice ale articolul meu (ce este exact motivul pentru care ar trebui să ieie consultații la un om de știintă). Ce e mai surprinzător, este modul în care ei au acceptat uşor implicaţia mea că această căutare a adevărului în ştiinţă trebuie să fie subordonată politic, şi modul în care ei au fost orbi la ilogica articolului general.

De ce am facut acest lucru? În timp ce metoda mea a fost satirică, motivația mea este extrem de serioasă. Ceea ce mă îngrijorează este proliferarea, dar nu doar de prostii şi nonsens în sine, ci de un anumit tip de prostii şi a gândirii subiective: una care neagă existenţa unor realităţi obiective, sau (atunci când e necesar) admite existenţa lor, dar minimalizează relevanţa lor practică. La cele mai bune, așa un jurnal ca Social Text pune întrebări importante ca nici un cercetător ce nu ar trebui să ignore – întrebări, de exemplu, despre modul în care corporații şi finanţarea guvernului influenţează lucrările ştiinţifice. Din păcate, relativismul epistemic face prea puţin pentru discutări  noi a acestor probleme.

Pe scurt, îngrijorarea mea se concentreză pe răspândirea de gândire subiectivistă atât intelectuală cît şi politică. Din punct de vedere intelectual, probleme cu astfel de doctrine sunt false (atunci când nu sunt pur şi simplu lipsite de sens). Există lumea reală; proprietăţile ei sunt nu pur și simplu construcţii sociale, fapte şi probe. Ce persoana sănătoasă ar susţine altfel de idei? Şi totuşi, majoritatea teoretizărilor academice contemporane constă tocmai din încercările de a estompa aceste adevăruri evidente – absurditatea totală fiind ascunsă prin limbaj obscur şi pretenţios.

Acceptarea a articolului meu de către revista Social Text exemplifică aroganţa intelectuală a teoriei – ca și orice teorie literară postmodernistă – transportată la extrema ei logică. Nu e de mirare că ei nu s-au deranjat să consulte un fizician. Dacă totul ce ne înconjoară e un discurs şi ”text”, apoi cunoștințele din lumea reală sunt de prisos; fizica chiar devine doar o altă ramură de Studii Culturale. În cazul în care, în plus la aceasta, totul este retorica si ”jocuri de limbă”, apoi coerenţa internă logică este tot de prisis: o patină de sofisticare teoretică serveşte la fel de bine.Incomprensibilitatea devine o virtute; aluzii, metafore şi jocuri de cuvinte substitue dovezi şi pentru logică. Articol meu propriu, dacă ceva, un exemplu extrem de modest de acest gen binestabilit.  

Din punct de vedere politic, eu sunt supărat, deoarece în cele mai multe cazuri (deşi nu în toate) această imbecilitate provin de la stânga auto-proclamată. Suntem martorii aici e o profundă întoarcere istorică înapoi. Pentru cea mai mare din ultimele doua secole, cei din stânga de identificau cu ştiinţa şi împotriva obscurantismului; am crezut că gândirea raţională şi analiza neînfricată a realităţii obiective (atât naturale cît şi sociale) sunt instrumente incisive pentru combaterea mistificări promovate de putere – - nu mai vorbesc de capetele de dorit a omului în drepturile lor. La rândul său, recenta întoarcere a mai multor acadimicieni și sociologi ''progresivi“ și ”de stânga” unu faţă de altul sau o altă formă de relativism epistemic trădează acest patrimoniu demn şi subminează perspectivele deja fragile pentru critica sociala progresivă. Teorii despre “construcţia socială a realităţii''nu ne va ajuta să găsim un tratament eficace împotriva SIDA sau să elaborăm strategii pentru prevenirea încălzirii globale. Nici nu putem combate idei false în istorie, sociologie, economie şi politică, dacă vom respinge noţiunile de adevăr şi de falsitate.

Rezultatele experimentului meu mai mic demonstrează, cel puţin, că unele sectoare de modă din stânga a societății academice americane au fost în obtinerea intelectualului leneş. Editorilor de Social Text  le place articolul meu, pentru că le-a plăcut concluzia lui: că “ conţinutul şi metodologia ştiinţei postmoderne oferă sprijin puternic intelectual pentru proiect politic progresiv''. Ei au simţit aparent că nu este nevoie de analizezat calitatea probelor, forţă a unui argument, sau chiar relevanţa argumentelor la concluzia.

Desigur, eu nu sunt orb la problemele etice implicate în experimentul meu destul de neortodox. Comunităţi profesionale operează în mare măsură pe încredere, și înşelăciune  subminează încrederea. Dar este important să se înţeleagă exact ceea ce am făcut.Articolul meu este un eseu teoretic bazat în întregime pe sursele accesibile public, toate care le-am scos din subsol meticulos. Toate lucrările citate sunt reale, si toate citatele sunt riguros exacte, nici una nu este inventată. Acum, este adevărat că autorul nu crede în argumentul său. Dar de ce ar trebui să conteze aceasta? Editorii ca ca oamenii de ştiinţă ar trebui să judece despre validitatea şi interesul de idei, fără a ţine seama de provenienţa lor.(Acesta este motivul pentru multe reviste ştiinţifice cu arbitrajul practica orb). În cazul în care editorii lui Social Text vor găsi argumentele mele convingătoare, atunci de ce eu ar trebui să fiu tulburatat pur şi simplu pentru că eu nu le accept? Sau sunt mai respectuos către aşa-numite ”autoritătile  culturale de știință technică''decât să am grijă să admit acestea?

În final, am apelat la o parodie pentru un motiv simplu pragmatic. Obiectivele criticii mei au devenit de acum o subcultură auto-perpetuată academică, care de obicei ignoră (sau dispreţuieşte) motivele criticii din exterior. Într-o astfel de situaţie, o demonstraţie mai directă a standardelor subculturii intelectuale erau necesare. Dar cum se poate demonstra că împăratul nu are haine? Satira este de departe de cea mai bună armă, şi lovitură care nu poate fi evitată este cea care e auto-provocată. Am oferit editorilor jurnalului Social Text o oportunitate de a demonstra rigoarea lor intelectuală. Au testul test? Eu nu cred în acest lucru.

Spun acest lucru nu în bucurie, dar în tristeţe. La urma urmei, eu sunt prea de stânga (sub guvernul sandinist am predat matematica la Universitatea Natională din Nicaragua). Pe aproape toate problemele politice practice – inclusiv multe cu privire la ştiinţă şi tehnologie – eu sunt pe aceeaşi parte cu editorii Social Text. Dar eu sunt de stânga (şi feministă) din pricina evidenței şi logică, și nu în ciuda ea. De ce aripa dreapta trebuie să monopolizeze sol intelectual ridicat?

Şi de ce ar trebui prostii indulgente în sine – indiferent de orientarea politică – să fie lăudat ca înălţimea de realizare academică?

Alan Sokal este un profesor de fizica la Universitatea din New York. El este co-autor, împreună cu Roberto Fernández şi Jürg Fröhlich a cărții ”Random Walks, Critical Phenomena, and Triviality in Quantum Field Theory” (Springer, 1992), şi co-autor, împreună cu Jean Bricmont a viitoarei cărți ”Les impostures scientifiques des philosophes (post-)modernes”.

ADĂUGĂTOR: EXTRAS DIN ARTICOLUL

Astfel, forţele relativităţii generale asupra noastră radical şi contraintuitiv înnoiesc noțiunele de spaţiu, timp şi cauzalitate așa încât nu este surprinzător faptul că aceasta a avut un impact profund nu numai asupra ştiinţelor naturale, ci şi filosofie, critică literară şi ştiinţele umanitare. De exemplu, în cadrul unui simpozion trei decenii în urmă în aniversa lucrării  Les 

„Les Langages Critiques et les Sciences de l'Homme”, Jean Hyppolite a ridicat o întrebare incisivă despre teoria lui Jacques Derrida de structură şi semn în discursul ştiinţific …Răspunsul perceptiv lui Derrida a nimerit în inima relativităţii generale clasice:

 Constantă einsteiniană nu este o constantă, nu este un centru. Este însăşi noţiunea de variabilitate – este, în cele din urmă, conceptul de joc. Cu alte cuvinte, nu este conceptul de ceva – de un centru de la care un observator ar putea fi stăpînul a domeniului – dar însuşi conceptul de joc …

În termeni matematici, observaţia lui Derrida se referă la invarianta a ecuaţiei a câmpului lui Einstein physicist-experiments sub difeomorphism neliniar de spaţiu-timp (auto-cartografia de spaţiu-timp multiplu care este infinit derivabile dar nu neapărat analitic). Punctul cheie este că această invarianta de grup “se comportă transitiv'': aceasta înseamnă că orice punct spaţiu-timp, dacă acesta există, în fiecare caz, poate fi transformat în orice alt. În acest fel, grupul de invariantă infinit dimensională erodează distincţia între observator şi observat, Euclid şi G lui Newton, anterior considerat a fi constant şi universal, sunt acum percepute în istoricitatea lor ineluctabilă, şi observator prezumtiv devine mortal decentrat, deconectat de la orice link epistemic la un punct de spațiu-timp care nu mai poate fi definit numai de geometrie. 


Alan D. Sokal, Department of Physics New York University

You can find original post in English here.