COURTLY LOVE [Romanian]

Original in English by Michael Delahoyde

DRAGOSTE

CURTENEASCĂ

love

Introducere :

Noi suntem atât de familiari cu tradiția de iubirea pe care am confundat-o cu un fenomen natural și universal și nu avem nici un impuls de a investiga originile acesteia. Dar este dificil, dacă nu imposibil de a arată dragostea ca ceva ce e nimic mai mult decât un fenomen sau un construct artistic – o inovație literară sau performativă a Evului Mediu.

Termenul "dragoste curtenească" ("l'amour Courtois"), a fost inventat de Gaston Paris în 1883 (în jurnal Romania), astfel încât prima problemă este că avem tendința de a lăsa oamenii epocii victoriene l să definească în locul nostru. Termenii reali care apar în perioada medievală sunt "Amour Honestus" (dragoste cinstită) și "Fin Amor" (dragoste rafinat).

Acest concept era nou în Evul Mediu. Oameni medievali au fost primii care au descoperit (sau au inventat) pe aceasta, primii care au exprimat această formă de pasiune romantică. Nu a existat nici un astfel de cadru literar sau social în lumea creștină înainte de sfârșitul secolului al 11-lea. Tradiția occidentală a avut nici un loc de exprimare a iubirii în literatură: nu o găsim în Beowulf sau în Balada lui Roland. Tradiția religioasă vorbește despre iubire, dar asta e agapa – Iubirea platonică / creștină a omenirii între frații și surori. În literatura clasică putem vedea ceea ce se numește dragoste, dar, așa cum este ilustrată și prin cazul Dido pentru Aeneas, pasiunea este adesea descrisă in termeni de flăcări și întotdeauna se citește ca Eros – poftă fierbinte. (Medeea și Phaedra sunt alte exemple de atenționare, și "dragostea" lor se aruncă în crimă și rușine.) Ars Armitoria lui Ovidiu și Remedia amoris (Arta Iubirii si Leac de dragost) sunt tratate în mod ironic și didactic generate dintr-o premisă că dragostea este un păcat mic. Ovidiu oferă reguli pentru comportamentul ilicit.

Spre deosebire de "dragoste curtenească", literatura Bisericii este anti-feministă. Și ideologii în societatea feudală sunt pentru căsătoria din dragoste, dar nu pentru bunuri imobiliare și moștenitori. Se spune că în Evul Mediu căsătoria cu un feodal a alegerea soției arăta ca o afacere. "Dragoste" idealizată stă împotriva economiei utilitare de căsătorie, și pasiunea a fost interzisă de Biserică, astfel încât până ce versiunea dragostei curtenești a început să evoluționeze, dragostea era o datorie și dragostea în înțelegerea noastră a fost păcătoasă. Astfel, "dragostea curtenesca" a apărut și a rămas în afara căsătoriei. (Dragostea și căsătoria nu merg împreună ca un cal și căruța.) C.S. Lewis a decis că caracteristici sale cheie au fost umilință, curtoazie și adulterul.

Baza istorică?:

Savanții care au crezut că curtenească dragoste a fost o adevărată dezvoltare istorică se bazează pe literatura pentru a citi istoria din retrospectivă. Ei au decis că totul a început în sudul Franței, regiunea care a fost suficient de liniștită și izolată pentru dezvoltarea unei astfel de mișcări. Vechi veterani din armata romană răîneau aici să petreacă bătrînețea (Avignon, Toulouse, Nimes sub domenul lui Eleanor, ducesa Aquitainei) și clasa de petrecere a timpului liber, o societate bogată și auto-suficienteă, care găsit un moft nou. (La urma urmei, nu poți iubi dacă ești sărac -. verificați pe Andreas Capellanus) Intelectualii din toate colțurile Europei au fost atrași la la aceste curți. Sudul a fost mai liber și mai tolerant, și a fost mai pluralist (cu arabii, evreii și bizantinii întîlniți în rândurile locuitorilor). Și poate că bărbații erau mai mulți decât femei (verificați regulile 3 și 31 din Andreas).

Trubaduri :

Ceea ce noi am gasit sunt poeziile trubadurilor. Trubadurii nu au fost chiar menestreli rătăcitori, dar în majoritatea sa bărbații tineri bogați, folosind limba provensală (langue d'Oc). Circa anului 1071 este anul nașterii primului trubadur cunoscut, William IX din Poitiers. [În partea de nord, cavalerii feudali au preferat poeme epice ale cavalerismului cum ar fi povești arthuriene ce au traversat canal La Manche. Dar trouverii au luat tradiția trubadurilor, transpus în langue d'Oil. În Germania au fost numite minnesingerii.]

Luați în considerare "Chanson do.ill mot son plan e prim" lui Arnaut Daniel ("Un cântec cu cuvinte simple si fine") și "Can vei la lauzeta mover" lui Bernard de Ventadour ("Când am văzut ciocârlian zburînd"). Guillaume de Machaut a fost mai târziu, în secolul al XIV, dar reprezintă un nume mare în cîntece de dragoste: "Amours mi fait desirer" ("Dragostea m-ia umplut cu dorință arzătoare"), "Se ma dame m'a guerpy" ("Dacă domnișoara mi-a părăsit")," Se je souspir "(" Dacă aș suspina")," Douce dame Jolie "(" Domnișoară onestă și blândă"), etc.

Forme fixe de poezie au inclus:

Ballade: a a b ( sau , în cazul în care a = ab, atunci ab ab c)

Virelai: A b b a A b b a A

Rondeau: A B a A a b A B

Cu alte cuvinte, au existat combinații de rime, strofe și concepte învățate. Unele dintre forme muzica supraviețuiesc, dar am pierdut forma ritmurilor.

Iubirea curtenească cântată în cântecele reprezintă o nouă structură, nu cea a Bisericii sau a feudalismului, ci o răsturnare a ambelor. Dragostea este acum un cult – un fel de religie, dar nu o religie obișnuită – și un cod – în afara feudalismului, dar în mod similar ierarhic. Limba și relațiile sunt similare (și limba, uneori, a împrumutat ceva de la religie, prin împrumutare nouă de la religie în versuri anumite). În feudalism vasalul este "omul" domnului său suveran, în dragoste curtenească, vasalul este "omul" amantei lui suverane. În religie, păcătosul se pocăiește și cere ca Maria să ceară în numele său pe Hristos, care și este Iubire. În dragoste curtenească, păcătosul (împotriva legilor de dragoste) cere pe mama dumnezeului dragostei, mama lui Cupidon, Venus, să ceară în numele său, pe Cupidon sau Eros, care este zeul iubirii. Deci, această religie nouă a iubirii pare a fi o parodie a religiei reale.

Procedura :

Astfel a fost interpretat fenomenul în mod statică. Dar procesul de dragoste curtenească, o relație de lungă durată cu proceduri standardizate, poate fi extrasă din literatura și povești de dragoste, din perioada medievală. Iată despre ce despre e vorba. Andreas Capellanus descrie fiziologia optică a primelor momente. Pe scurt, el vede pe iubita. Poate că ea rătăcește într-o grădină. Viziunea de ea, care este alcătuită din razele luminii, intră în globul ocular a lui (deci orbul nu poate să se îndrăgostească). Printr-o minune anatomică, iubirea-rază se coboară în esofagul lui și se lipește de inima lui. Acum, el s-a îndrăgostit. Ea nu știe despre deloc el. Ea este în stare foarte bună și "periculoasă," ce înseamnă că ea nu știe Tai Kwon Do, ci mai degrabă că ea este neprietenoasă. El este abject.

După ce el prinde pe sine însuși cu viziuni ale membrelor ei (a propos, ea a plecat de mult deja), el este în starea e extaz și urmeaza diferite reguli lui Andreas ("nu poți mînca, nu poți dormi, nu există nici o îndoială că ai căzut în adâncime"). În cele din urmă toată această iubire trebuie să se realizeze cumva, și ea tinde să iasă în strofe bine-făcute cu modele de rimă menționate mai sus și un metru mic și energic. În mod secret, iubitul scrie poezii doamei sale numite "plângeri" ("planh", în limbă provensală), deoarece acestea sunt în mare parte construite din plângeri despre suferințele lui. Acestea pot fi livrate la ea printr-un intermediar. Dar ea rămâne disprețuitoare în timp ce el sau prietenul său continuă să arunce în fereastra ei poeme legate de pietre.

Inainte de a primi poemul, ea, prin intermediul unor evenimente ciudate, ea va afla cine a trimis poeziile. În cele din urmă ea va zambi, ceea ce înseamnă că ea va accept ape el ca pe "frica" lui ("spaima" – ceea ce înseamnă nu "oh, nu, asta el este din nou", ci mai degrabă în sensul de venerație: "unul venerat"). Apoi urmează efectuarea testelor. Iubitorul devine un simbol, poate o mănușă sau un brâu (nu de tipul celor ce se purtau 18 de ore pe zi – mai mult un fular sau o eșarfă). Și femeie obține carte blanche – turniruri, călătorii, fapte, orice ce vrea ea. " Sir Eminem mi-a obijduit. Omoară-l". El trebuie să facă asta. "Adu acasă niște cotlete de porc. Ultiele au fost chiar groaznice". El trebuie să meargă să ucidă un mistreț. "Adu-mi dinții sultanului din Bagdad." Atunci el trebuie să înoate prin mare și să urce cel cai înalt munte și, deși el nu are nimic împotriva lor, în sine, el trebuie să treacă prin gărzile sultanului și să se confrunte cu el, spunând, "Dă-mi încoace molari tăi, porcine păgîn!” Ba nu, nu te cred, acești molari seamănă cu ai mei!" Apoi, el trebuie să decapiteze sultanul, să ia dintii din urmă, și să se întoarcă acasă (probabil, scimbînd haine cu un piligrim la un moment dat), doar pentru a afla că acum vrea ceva asemănător cu vârtej din fistici lui Baskin Robbins. Și aceasta se prelungește pînă la nesfârșit.

Ceva suspicios:

Se presupune, că punctele fine a dragostei curtenești erau atât de complexe încât fiica lui Eleanora, Marie de Champagne, comandatul capelanul ei, Andreas, a trebuit să scrie un set de reguli. Un alt om religios, Chretien de Troyes (aproximativ 1160-1172), a fost obligat să scrie cartea "Lancelot", în care ezitarea cavalerului de nimerire într-o căruță este crucială. Andreas dispune de o lucrare de proză în latină, De Arte Honeste Amandi (Arta iubirii curtenești, titlul este, de obicei slab tradus), care ulterior a fost luată ca un manual de iubire curtenească.

Dar Andreas este un cleric. Priviți unele dintre capitole în Cuprins! Si care va fi reacția dumneavoastră cinstită cînd veți citi o parte din aceasta? Un manual pe iubire ilicită? 31 de reguli? De ce 31?

Andreas oferă, de asemenea, cazuri legale! Se presupune, că istoria iubirii include dragoste curtenească condusă de femei. Nu e nici o dovadă istorică că aceasta a avut vreodată loc, și se pare destul de puțin probabil, dar materialul lui Andreas "a fost menționat atât de des încât a ajuns să pară adevărat”.

Iată un caz: soțul unei femei a murit. Poate ea accepta robul ei ca pe un iubit? Decizie: nu, ea trebuie să se căsătorească cu un bărbat de rangul ei. Aceasta nu înseamnă că o văduvă nu se poate căsători cu un iubit, dar că el trebuie să fie soțul ei, nu, iubitul ei.

Un alt caz: un cavaler servește doamnei lui prin apărarea numelui ei. Asta devine a pare jenant și ea vrea sa oprească asta. Există multe dezbateri cu privire la acest caz. Decizie: nu, femeia nu are dreptate, ea nu poate interzice ca el să o iubească.

Un caz final: doi copii mici se jucau în nisip și au observat toate doamnele fine si domnii îndrăgostiți noua în ele. Ei, de asemenea, în mod imitativ au acceptat un contract între ei: că ei vor partaja un sărut în fiecare zi. Ani au trecut și acest tip continuă să apară la ușă în fiecare dimineață pentru sărut. Femeia vrea să fie eliberată de acest contract a minorior. Are oare ea dreptate? Decizia: desigur, în mod specific, deoarece normele prevăd că nimeni nu poate fi să se îndrăgostească până când unul din ei nu a împlinit treisprezece ani. Prin urmare, toate aceste sărutări din moment acelei vârste trebuie să fie returnate. (Ori cum?)

Deci, totul este o glumă? Andreas oferă, de asemenea, o dezmințire – o o întoarcere de semicerc la sfârșitul. Și el menționează un "duplicem sententiam" (o lecție dublă). În cele din urmă totul pare a fi păcătos și iubeire e o erezie.

Perspectiva feministă:

Dragoste curtenească oare mărește rolul femeii? Da, în comparație cu rolurile ei de pur și simplu ”purtătoare de pahare" și "tesătoare" – care sunt, în Beowulf de exemplu, niște servitoate și pioni politici în căsătorie. Dar …

Trebuie să recunoaștem faptul că poziția cavalerească este un joc de grup de aristocrați care ei îl joacă în ridicarea obiectul său la nivel de piedestal… Cum a observat sociologul Hugo Beigel, versiunile de dragoste atât de curte cît și cele romantice sunt niște "subvenții", pe care sex masculine reia din puterea sa totală. Ambele feluri de dragoste au avut efectul de disimulare a caracterului patriarhal al culturii occidentale și, în general, tendința lor de a atribui virtuți imposibile femeilor, s-au încheiat prin confirmarea ei într-o sferă îngustă și, adesea, extrem de prescrisă de comportament. (Kate Millett, Sexual Politics 37; citat din Toril Moi, Sexual/Textual Politics 27)

Perspectiva marxistă:

"Poveste de dragoste", a fost una dintre cele mai omniprezente și effective metode a tuturor aparatelor ideologice: una dintre cele mai eficiente pătură de fum disponibilă în politica de producție culturală. Dar nu trebuie să ne gândim la popularitatea istorică a poveștilor infracțiunilor ca a "poveștilor de dragoste": de la războiul troian – ca "legătură" paradigmatică de iubire și de genocid – cu Bonnie și Clyde, de la Sid si Nancy subculturali pînă la Ron si Nancy hiperreali, vom vedea gradul în care conceptul de iubire este utilizat ca un factor de "umanizare", o modalitate de figuri appropriate pe care nu avem nici un alt motiv să apărăm vrînd să ne identificăm cu acestea. Aceasta este, de asemenea, o modalitate de a conține orice amenințare politică sau social ce aceste figuri pot reprezenta în cadrul motivațiilor de iubire si dorință sexuală mai gustoase și manevrabile (pentru că în același timp acestea sunt fetișate ca a fi universale și individuale)…. "poveste de dragoste", este o narațiune care frecvent se deghizează (qua narativ), sau este considerată de a fi "naturală", spre deosebire de invenții ale altor forme generice. (Charnes 136-137).

Dispariție:

Era dragostei curtenești a dispărut rapid sub impactul devastării economice și culturale adusă de Cruciada Albigensiană (1209-1229). Cavaleri din nord conduși de Simon de Montfort au distrus totul, țara a fost însărăcinată, libertatea a dispărut, și s-a impus un dialect a Inchiziției și nordului franceză. Regulile de la Paris au pus capătul sudului pe secole. Dar cântece au supraviețuit și au călătorit, în nord de trouverii, în Germania de Est cu minnesingerii, și la sud în Italia.


Lucrari Citată

The Art of Courtly Love. The Early Music Consort of London. London, Virgin Classics Ltd., 1996. D 216190.

Campbell, Joseph, with Bill Moyers. "Tales of Love and Marriage." The Power of Myth. NY: Doubleday, 1988. 186-204.

Charnes, Linda. Notorious Identity: Materializing the Subject in Shakespeare. Cambridge: Harvard University Press, 1995.

Dodd, William George. "The System of Courtly Love." 1913. Rpt. in Chaucer Criticism, Vol. II. Ed. Richard J. Schoeck and Jerome Taylor. Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1961. 1-15. Dodd treats the phenomenon as historical.

Donaldson, E. Talbot. "The Myth of Courtly Love." Speaking of Chaucer. NY: W.W. Norton & Co., Inc., 1970. Donaldson declares Andreas a clerical joke.

Lewis, C.S. The Allegory of Love. 1936. NY: Oxford University Press, 1958.

Troubadour and Trouvère Songs. Music of the Middle Ages, Vol. 1. Lyrichord Early Music Series. NY: Lyrichord Discs Inc., 1994. LEMS 8001.

ok ok